Originile crestinismului

[Admin]

In primul secol al erei noastre, in Imperiul roman si-a facut aparitia o noua religie: crestinismul. Aducând un mesaj universal, mai presus de diviziunile nationale sau sociale, crestinismul avea sa devina religia dominanta pe întreg cuprinsul Imperiul roman

IUDEEA ROMANA

Din anul 63 i. Cr., Ideea este inclusa in provincia romana Siria. Regii Iudeii domnesc sub autoritatea proconsului roman. Ocupatia romana i-a divizat pe evrei in mai multe grupari. Saducheii reprezentau bogata si influenta aristocratie preoteasca, colaboratoare a romanilor. Fariseii erau partizanii respectarii cu strictete a Legii lui Moise. Zelotii erau adeptii rezistentei armate, violente contra romanilor. Esenienii erau o secta care, dezgustata de societatea din timpul ei, a preferat sa traiasca in comunitati monarhale izolate.

O componenta esentiala a iudaismului era ideea venirii unui salvator, Mesia, care sa elibereze poporul evreu.

CRESTINISMUL SI MESAJUL SAU

Nucleul întregii doctrine (doctrina reprezinta pentru crestini totalitatea credintelor, a ideilor, a regulilor, care definesc o conceptie a omului fata de Dumnezeu, fata de lume si fata de ceilalti) crestine este Iisus, pe care discipolii sai l-au numit Mesia (Unsul, in greceste Christos). Nascut in Palestina, in anul 5 i. Cr., el a fost rastignit in anul 30 d. Cr. Viata si scurta lui aparitie de Mesia sunt descrise de Evanghelii.

Iisus nu a contestat religia evreilor, dar a încercat sa depaseasca limitele unei comunitati umane restrânse, mesajul sau fiind adresat tuturor oamenilor. Crestinismul este o religie întemeiata pe iubirea aproapelui si pe virututi morale. Cretinilor li se promitea dupa moarte viata eterna in imparatia lui Dumnezeu, Paradisul.

INCEPUTURILE CRESTINISMULUI

Componenta esentiala a acestei noi religii este iudaismul, care a promovat monoteismul, speranta mesianica, sistemul etic cel mai riguros existent atunci (cele 10 porunci), o filozofie a istoriei ( Dumnezeu va triumfa asupra esecului pe care omul l-a înregistrat in încercarea lui de a aduce in istorie o epoca de aur), si o carte sfânta (Vechiul Testament), care, împreuna cu Noul Testament, vor constitui Biblia.

Limba in care s-a difuzat crestinismul a fost cea greaca, o adevarata limba universala antica. Momentul-cheie care a dus la distrugerea credintelor politeiste grecesti a fost aparitia filozofiei rationale in secolul al VI-lea i. Cr. Insa foarte curând, filozofia nu va mai reusi sa ofere o unitate spirituala a lumii grecesti (cum fusesera înainte panteonul zeilor, cultul lor, marile serbari panelenice). Ea insasi se va diviza in diverse scoli filozofice: stoicismul( cu detasarea sa), epicureismul (cu individualismul si urmarirea satisfactiei personale) si materialismul, care au influentat profund orientarea generala. Elementele prin care s-au manifestat insa afinitatile religioase intre greci si religia crestina nou aparuta au fost platonismul, cu ideea nemuririi sufletului, si stoicismul, cu ideea lumii de dincolo.

Contributia romanilor la constituirea noii religii a fost una special politica. Ei au avut ca nimeni altii pana atunci sentimentul unitarii omenirii sub o lege universala. Cuceririle romane au dus, pe de alta parte, la pierderea credintei multor popoare in propriii lor zei, instituind un model comun.

RASPANDIREA CRSTINISMULUI

Crestinismul s-a adresat mai întâi evreilor. El s-a extins repede la Ierusalim, dar tot aici si-a avut primul martir, pe Stefan, ucis cu pietre de evrei. Personalitatile cele mai importante care au ajutat la raspândirea crestinismului au fost Pavel si Petru, care a convertit pentru prima data un ne-evreu, pe Cornelius, un sutas roman. Conciliul de la Ierusalim din anul 49 d. Cr. a decis ca noua religie sa iasa din granitele ei initiale, adresându-se si celorlalte popoare. Crestinismul devine prin aceasta o religie destincta de iudaism. Cu ajutorul lui Pavel apar primele comunitati de crestini printre evrei, dar si printre greci si romani. Doua acte rituale trebuiau respectate in primul rând pentru a fi considerat crestin : botezul si euharistia ( impartasania).

LUPTA CRESTINISMULUI PENTRU SUPRAVIETUIRE

Biserica a avut de infrantat circa 300 de ani problema externa a persecutiilor (din partea statului roman) si pe cea interna a ereziei.

Cauzele persecutiilor romane au fost de mai multe feluri. Mai întâi politice, caci crestinii ii erau loiali lui Cristos, iar romanii Cezarului, cele doua ordini intrând adesea in conflict. Alte cauze au fost de natura religioasa, crstinii refuzând sacrificiile pe altare si in general idolii; sociala, crestinii militând pentru egalitate sociala, ceea ce in ochii aristocratiei romane constituia o adevarata revolutie; economica, fabricantii de idoli, pictorii, arhitectii, preotii nefiind entuziasmati de acesta religie care le ameninta mijloacele de existenta.

Persecutarea crestinilor a fost atât religioasa, cat si politica. Primul mare persecutor a fost Nero, care a raspândit zvonul ca incendierea Romei s-ar fi datorat acestora. Ca urmare a acestei acuze, crestinii au fost martirizati - au fost ucisi in amfiteatrele romane, sfasiati fiind de animale salbatice. Ei au adoptat, datorita persecutiei, o viata clandestina, mutându-si reuniunile in catacombe. Se organizau insa temeinic, comunitatile lor fiind conduse de episcopi. Ultima mare persecutie dateaza din 303 si a fost ordonata de împaratul Diocletian.

LUPTA PENTRU DOCTRINA

Biserica a trebuit sa lupte pe de alta parte si pentru apararea doctrinei, in special cu cei care încercau sa îmbrace filozofia greaca in haine crestine. Astfel de erezii au fost gnosticismul, maniheismul. Acestora le-au raspuns apologetii, prin intermediul carora doctrna si-a precizat contururile, devenind mai riguroasa. Ei s-au adresat evreilor sau statului roman pentru o încetare a persecutiilor. Cei mai importanti apologeti crestini au fost Iustin Martirul, Tertullian si Origene.

Confruntarile doctrinare au condus la necesitatea clarificarii corpului de baza al credintei crestine, pentru aceasta episcopii începând sa se reuneasca in adunari numite Concilii.



Vocatia universala a crestinismului timpuriu



IMPERIUL ROMAN DEVINE CRESTIN

Procesul de împacare intre Biserica si Statul roman a început cu Constantin cel Mare. Fiu nelegitim al generalului Constantiu Chlorus si al unei crestine orientale cu numele de Elena, Constantin s-a antrenat la începutul sec. al IV-lea in razboaiele pentru succesiunea imperiala. In anul 312, înaintea confruntarii militare cu Maxentius la Podul Milvius, Constantin a adoptat crestinismul, ci si pentru ca dorea sa dea o noua unitate imperiului. El s-a angajat in politica de favorizare a crestinismului, acordând, prin Edictul de la Milano, libertatea de cult noii religii. In 325, din ordinul sau are loc primul Conciliu ecumenic al Bisericii crestine la Niceea, având ca scop combaterea arianismului.

In 394, împaratul Theodosius face din crestinism singura religie oficiala. Templele sunt transformate in biserici, iar Jocurile Olimpice sunt suspendate. Ultima lovitura data " pagânismului" a avut loc in 529, când Iustian a ordonat închiderea scolii de filozofie din Atena. De la acordarea libertatii de cult la hegemonia noii religii nu trecusera decât 2 secole. Imparatii crestini încearca sa stearga urmele politeismului si sa instaureze o dogma universala.

APARITIA REGURILOR DE CREDINTA

Imparatii romani care au o dogma religioasa unitara pentru întreg imperiul. Credintele si principiile noii religii sunt fixate acum intr-un sistem; este fixat, de asemenea, crezul, pentru a-i recunoaste si testa pe cei credinciosi. Dogmele nu reprezinta doar norme canonice nou-aparute, ci si rezumate ale doctrinelor biblice majore. Aceasta este epoca de aur a Parintilor Bisericii, care au început interpretarea Evangheliilor, cel mai important dintre ei fiind Augustin (354-430).

Tot acum apare monasticismul. Cei mai mari conducatori monastici au fost, in estul Europei, Pahomie (sec. al VI-lea). Ei au fondat mânastiri ale caror principii conducatoare erau saracia, munca si ascultarea.

SUPERIORITATEA EPISCOPULUI ROMEI

In ierarhia bisericeasca, rangul de episcop este rangul suprem. Episcopul Romei castiga treptat suprematia in raport cu ceilalti episcopi si ia titlul onorific de papa ( papa se considera succesor al apostolului Petru, crucificat la Roma). Dupa mutarea capitaliei imperiului la Constantinopol (300), pentru lung timp episcopul Romei a fost cea mai puternica persoana din Roma. Autoritatea sa a sporit si mai mult dupa ce, in 476, Imperiul roman de apus s-a destramat, aceasta intuite incarnând rezintanta împotriva navalirilor barbare.